Ca părinți, ne dorim să le oferim copiilor tot ce este mai bun. Citim, căutăm răspunsuri, comparăm abordări și încercăm să luăm cele mai bune decizii. Totuși, poate una dintre cele mai importante lecții este că nu există o singură cale „corectă” de a crește un copil. Este un puzzle.
Ne concentrăm adesea pe rezultate: să fie responsabili, perseverenți, adaptați, încrezători… Însă toate aceste calități se construiesc din experiențele de zi cu zi, din felul în care trăim împreună în familie și din mesajele pe care le transmitem, uneori fără să ne dăm seama… un puzzle.
Jocul și munca merg împreună
Și probabil cea mai plăcută formă în care putem asigura parentajul este în joc. Jocul este activitatea în care ne implicăm de dragul ei, fără un scop exterior. Atunci când ne jucăm cu adevărat, la orice vârstă, parcă pierdem noțiunea timpului și nu am vrea să se mai termine. Cu toate acestea, pentru fiecare dintre noi, joaca poate arăta diferit: înot, drumeții, filme, desen, construit, dans sau orice altă activitate care ne absoarbe complet și ne face să uităm de ceas.
În același timp, cultura în care trăim promovează adesea distracția instantanee, viteza și ușurința. Copiii cresc cu impresia că lucrurile valoroase ar trebui să vină repede și fără efort. Trăim într-un confort pe care generațiile anterioare nu l-au avut. Și pentru că eu am scris și am vorbit de multe ori despre joc și importanța lui la orice vârstă, este important, în egală măsură, să asimilăm realitatea. Modul în care îi învățăm pe copii să se raporteze la efort nu elimină plăcerea jocului. Orice realizare importantă presupune timp, exercițiu, perseverență și multe momente în care munca este pur și simplu grea. Le suntem datori copiilor noștri cu sinceritatea unor astfel de discuții în care admitem că munca grea este neplăcută.
Poate că unul dintre cele mai utile lucruri pe care le putem face ca părinți este să fim sinceri în privința acestui proces al devenirii noastre… Să le povestim copiilor nu doar despre rezultate, ci și despre drum: despre încercări, eșecuri, descurajare și reluări. Să vedem efortul lor și să normalizăm faptul că uneori munca este obositoare, frustrantă și chiar neplăcută de multe ori. Nu pentru a-i speria, ci pentru a le arăta că disconfortul face parte din învățare, iar perseverența este o abilitate care se cultivă. Disconfortul nu înseamnă că trebuie să renunțe, căci perseverența se formează tocmai în acele momente în care alegem să mergem mai departe.
Pe măsură ce cresc, provocările se diversifică. Încă din grădiniță, iar apoi și mai mult în școala primară, copiii încep să își ajusteze comportamentul pentru a fi acceptați și considerați „cool”. Dorința de a aparține este firească, însă ea poate deveni costisitoare atunci când copilul simte că trebuie să renunțe la autenticitatea sa. Să își dorească să facă parte din grup e normal. Problema apare atunci când această nevoie îi face să creadă că trebuie să ascundă cine sunt cu adevărat.
De aceea, casa ar trebui să fie locul în care nu trebuie să demonstrezi nimic. Un spațiu în care există loc pentru stângăcii, pentru glume proaste, pentru greșeli, pentru naivitate și pentru râs. Un loc în care atât copiii, cât și părinții se simt suficient de în siguranță încât să fie ei înșiși, fără teama de a fi judecați. O astfel de casă devine un refugiu din care copilul poate pleca în lume cu mai multă încredere.
Copilul real
Ceea ce îl ajută pe unul îl poate încurca pe altul… este un adevăr. Probabil nu vom ști niciodată cât din felul în care devin oamenii vine din moștenirea genetică și cât din educație. Tocmai de aceea, parentingul nu poate fi redus la rețete universale. Rolul nostru nu este să aplicăm perfect o metodă, ci să rămânem atenți și implicați, observând copilul real din fața noastră, nu pe cel imaginat de noi… și să ne adaptăm la nevoile lui.
Cunosc părinți extraordinar de implicați care iau decizii complet diferite unii de alții sau față de cele pe care le-am luat eu în familia mea. Și totuși, fiecare își crește copiii cu iubire, responsabilitate și bună-credință. Această idee ne poate ajuta și în relația cu ceilalți părinți. Nu aș putea spune că unii își iubesc copiii mai mult decât ceilalți. Pur și simplu aleg drumuri diferite.
Există un milion de feluri frumoase de a fi părinte. Alegerile diferite ale altor familii nu sunt afronturi personale și nici evaluări ale propriilor noastre decizii. Putem avea convingeri diferite și, în același timp, să ne respectăm reciproc. În loc să ne comparăm permanent, am putea să ne privim ca pe o comunitate. Pentru că niciun părinte nu le știe pe toate și niciun copil nu vine cu un manual de utilizare.
Poate că acesta este unul dintre cele mai importante mesaje: nu suntem singuri. Nu trebuie să concurăm unii cu alții și nici să demonstrăm că deținem adevărul absolut. Avem nevoie de comunitate, de sprijin și de încrederea că, deși drumurile sunt diferite, putem învăța unii de la alții și ne putem susține reciproc.
Speranța, abilitate care se exersează
La urma urmei, copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de adulți care se joacă, muncesc, greșesc, perseverează și le oferă, zi de zi, un loc sigur în care să crească și să fie ei înșiși. Un loc în care copiii sunt feriți să simtă frustrarea, greutatea efortului depus pentru a atinge un anumit obiectiv face imposibilă speranța. Iar speranța este tot o abilitate care se construiește, conform cercetărilor lui C.R. Snyder, care descrie speranța nu ca pe o emoție trecătoare, ci ca pe o abilitate ce poate fi învățată și exersată.
Speranța nu înseamnă să aștepți pasiv ca lucrurile să se rezolve de la sine și nici un optimism naiv că „totul va fi bine”. Este o abilitate care se dezvoltă atunci când copiii învață trei lucruri. În primul rând, să își stabilească obiective realiste și semnificative. În al doilea rând, să găsească mai multe căi pentru a ajunge la ele, înțelegând că un obstacol nu înseamnă sfârșitul drumului, ci doar nevoia de a încerca o altă strategie. Iar în al treilea rând, să creadă că pot influența ceea ce li se întâmplă prin propriile acțiuni, chiar dacă nu controlează toate circumstanțele.
Din această perspectivă, așa cum scriam mai sus, rolul părinților nu este să îndepărteze toate obstacolele din calea copilului, ci să rămână alături de el atunci când acestea apar. Un copil dezvoltă speranță nu pentru că viața îi este ușoară, ci pentru că trăiește experiența de a depăși dificultăți, de a căuta soluții și de a descoperi că poate încerca din nou.
Acesta este și motivul pentru care este atât de important să vorbim sincer despre efort. Dacă le prezentăm doar rezultatele și succesele, copiii pot ajunge să creadă că oamenii competenți reușesc fără dificultate. Când însă le povestim despre încercările nereușite, despre frustrări și despre timpul investit până la reușită, le oferim ceva mult mai valoros: convingerea că drumul dificil este normal și că perseverența poate fi învățată.
În fond, speranța se construiește din experiențe repetate de tipul: „A fost greu, nu mi-a ieșit din prima, am schimbat strategia și am mers mai departe.” Fiecare astfel de experiență îi transmite copilului un mesaj esențial: „Chiar dacă nu pot controla tot ce mi se întâmplă, pot găsi o cale înainte.”
Poate că, la final, cea mai importantă întrebare nu este dacă facem totul „ca la carte”, ci ce fel de atmosferă construim zi de zi în familia noastră. Să normalizăm disconfortul care însoțește învățarea și dezvoltarea este sănătos.
Este o casă în care există loc pentru joacă și bucurie? În care munca și efortul sunt respectate, fără a fi idealizate? În care greșelile sunt privite ca oportunități de învățare, iar copiii descoperă că speranța nu înseamnă să aștepți ca lucrurile să se rezolve de la sine, ci să ai curajul să cauți o nouă cale atunci când prima nu funcționează? Este un loc în care fiecare membru al familiei se simte suficient de în siguranță încât să fie el însuși?
Nu vom avea întotdeauna răspunsurile potrivite și nici nu vom lua mereu cele mai bune decizii. Însă copiii nu au nevoie de părinți perfecți. Au nevoie de adulți care să fie așa cum sunt ei, implicați și suficient de curajoși încât să le arate că o viață frumoasă se construiește din joacă, muncă, speranță, perseverență și relații în care ne susținem unii pe alții.
Poate că acesta este, de fapt, cel mai valoros lucru pe care îl putem lăsa moștenire copiilor noștri: convingerea că, indiferent cât de greu devine drumul, nu sunt singuri și există întotdeauna resurse în ei și în oamenii de lângă ei pentru a merge mai departe.
Elena Stoica
Psiholog pentru copii și adulți